O prapastie plina cu flori si verdeata ne despartea de o moschee imensa ce se inalta pe partea Cealalta. Simteam ca este o granita bine delimitata intre taramul asta si celelalte, probabil ca Raiul e impartit si el pe religii. Era o caldura placuta venita de la un soare fara radiatiile care ne chinuie in mod normal pe Pamant. Totul se scalda intr-o lumina galbena-rosiatica, iar noi stateam imbratisate pe campul auriu si admiram spicele de grau ce se leganau in bataia vantului bland. De notat, eu o tineam pe ea si nu invers...era si cazul sa mai schimbam rolurile, ca doar ea m-a tinut o viata.
Ca sa ajung pana aici, atentia mi-a fost atrasa de un Zburator, inalt de 2 metri, cu ochii albastri si parul balai. Scotea niste sunete indescriptibile si de la departare semana cu un viking. A coborat la un moment dat langa mine ca sa ma intrebe ce fac, cu ce ma ocup, iar eu i-am raspuns ca sunt artist. :)) Dupa conversatia cu Heruvimul, mamaie mi-a spus pe un ton senin ca asta e cel mai frumos loc din lume si ca nu ar mai pleca niciodata de aici.
Apoi, vrajita de peisaj, am incercat sa imortalizez tabloul intr-o poza, dar campiile se ondulau si se scurgeau din aparat...Asadar, in Rai e ca la muzeu...nu se fac poze!
Nu am simtit niciodata o pace atat de adanca si cred ca sentimentul asta e atat de pretios incat nu ii este dat oricui. Pacea e a ei, pentru ca o merita din plin!
