Stateam sub soarele Bucurestiului, pe pervazul caramiziu si ma gandeam la ce o mai face trandafirul din spatele casei. l-am vazut o singura data de cand am venit aici, insa l-am retinut pana in cel mai mic detaliu avea capul de un visiniu adanc, atat de frumos, de ziceai ca e o bucatica dintr-o rochie de catifea.ah si intepa cerul ca o sageata cu trupusorul lui verzui impodobit cu spini gata sa strapunga buricele de degete care ar indrazni sa il atinga. nu avea o sigura frunzulita vestejita, toate fluturau ca niste aripi de vultur si anuntau ochii lumii ca sunt spectatori la o minune. ma intreb , oare ce parfum foloseste? cat mi-ar placea sa vina intr-o zi sa ma stranga cu frunzele si sa ma mangaie pe petale! ma trec fiori prin tulpina cand ma gandesc, cum ar lua-o la goana clorofila prin mine si cum mi s-ar zbarli puful de pe ceafa.
si uite asa, eu, casa si trandafirul la un loc formam legendarul androgin:si-mi tot sucesc tulpina si tot caut o pozitie de unde as putea sa il vad mai bine,ca la concertele unde ai bilet in ultimul rand.ah, jur ca daca ar pati ceva, i-as da si ultima mea gura de dioxid de carbon.in inconstienta mea as renunta la garsoniera asta ghivecica si-as fugi in radacinile goale pana la el, dar ehee...vise tata, eu abia ma urnesc sa ma intorc de pe o parte pe cealalta la fotosinteza si ma gandesc la escapade de James Bond.
nu stiu cum sunt oamenii, dar in viata unei plante, se intampla des sa te lase cineva cu ochii in soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu