Daca nu va place, mutati canalul

Cateodata ma gandesc ca ar fi trebuit sa devin chirurg, nu cantareata, pentru ca prima meserie nu m-ar fi obligat sa fiu atat de visatoare, ci m-ar fi indreptat spre ceva real si calculat. Evident ca nu poate fi asa, oamenii isi aleg meseria si nu invers. Un visator nu poate sa taie in carne vie si sa salveze vieti, un visator poate sa cante, sa scrie, sa deseneze si sa ii faca pe ceilalti sa viseze la randul lor. Chirurgul poate sa asculte o piesa, poate fi un cinefil inrait sau il putem zari intr-un muzeu blocat in fata unei picturi, in schimb visatorul (artistul) ramane prins pe viata in ele.
Cantandu-ti frustrarile, dorintele si iubirea esti fortat sa privesti tot timpul dincolo de intelesul lor care e la indemana tuturor. Oare de ce artistii sufera cele mai mari drame? Oare de ce aleg sa-si puna capat zilelor, atunci cand nu mai pot produce arta? Suntem mai casatoriti cu meseria asta decat oricine care face altceva. Cand te afli intr-o asemenea cumpana, ca artist trebuie sa uiti nu de un om, ci de un public intreg. Vei incerca sa-ti astupi urechile ca sa nu mai auzi aplauzele, insa va fi in zadar. Urechile noastre sunt ca scoicile in care valurile marii se vor zbate pentru totdeauna.
La inceputul postului m-am legat in special de meseria de chirurg, pentru ca tot in mintea mea de visator, mi-as fi dorit sa pot sa repar suflete, mi-as fi dorit in primul rand sa-l pot repara pe al meu.
Mi-e din ce in ce mai greu sa exprim in scris ce simt. Deja ii vad pe putinii care ma citesc stramband din nas, gandinu-se ca ceea ce scriu nu are nici un sens. Nu va invinuiesc si nici nu ma disculp, doar va avertizez ca sunt constienta de ambiguitatea mea. Unii spun ca o fac intentionat si sincer, chiar mi-as dori sa fie asa, pentru ca asta ar insemna ca totusi pot gandi si normal.
Nici nu mai am pretentia de a fi inteleasa, vreau doar sa va arunc cliseul asta in fata si sa termin odata: "Daca nu va place, mutati canalul".